Interviu cu fosta glorie a fotbalului românesc, Ioan Naom, membru al echipei de aur a Olimpiei Satu Mare
Reporter: – Cu ce ocazie vă aflaţi în Carei? După cât timp vă întoarceţi aici?
Ioan Naom: – Nu după multă vreme, căci am mai fost şi în anii trecuţi. Prilejul este organizarea de către FCM Victoria Carei a unei grupe semifinale a Campionatului de juniori B1 şi sunt observator din partea Federaţiei Române de Fotbal.
Reporter: – Ce amintiri frumoase aveţi despre foştii colegi de la Olimpia Satu Mare?
Ioan Naom: – Amintiri frumoase sunt multe, deşi la Satu Mare am stat puţin, doi ani, dar am promovat în Divizia A. Asta este, cum să spun eu, o amintire care trăieşte tot timpul. Altele sunt amintirile plăcute, cum să spun, pe lângă fotbal, deci nu legate strict de fotbal. Am fost în turnee împreună, am fost la jocuri importante împreună, la momente importante împreună. Aşa n-aş putea să nominalizez ce ştiu eu ce. S-ar putea să fie faptul că am mers împreună la Campionatul Mondial din 1974 din Germania. Am fost în Wolfenbuttel, oraş înfrăţit cu Satu Mare. A fost un periplu destul de interesant. Am văzut pe viu Brazilia- Agentina, la Hanovra. Am fost la centrala Jägermeister de la Wolfenbuttel, unde ni s-a explicat procesul şi am primit şi nişte cadouri de acolo cu produsele lor. Numai că sunt frumos de povestit când vin de la sine, nu în cadrul unui interviu, ca şi acum. Întâmplările fericite au fost mai ales în jurul jocurilor. Atunci erau interesante. Pentru că şi în Franţa, noi, cei de la Olimpia Satu Mare, am fost la un joc sub denumirea de Selecţionata Sindicală a României. Gigi Staicu făcuse rost de o invitaţie de la Federaţie. Ne-am dus în 1974, înainte de a merge la Campionatul Mondial din Germania, la începutul lunii mai. Am jucat la Paris cu o selecţionată care învinsese toate echipele latine: Italia, Spania, Portugalia. I-am bătut cu 5-2, iar la banchet ei au aflat că noi suntem, de fapt, o echipă de club. N-au vrut să facă schimb de tricouri cu noi. Şi nouă ne era greu, căci nu erau ale noastre, trebuiau înapoiate la Federaţie, dar riscam un cocoş galic. După meci, la Arondismentul 16, dacă bine îmi amintesc, a fost o masă comună, cu jucători, antrenori, diriginţi, a fost şi copilul ambasadorului României la Paris, care era ataşat agricol, am înţeles eu atunci. A fost Pişti bacsi, Pişti Kovacs, care era antrenor la echipa naţională a Franţei. A fost un bufet suedez, care a ţinut circa o jumătate de oră. La banchetul pe care l-am făcut la noi după aceea la hotel, culmea, chiar împreună cu francezii, acolo au fost de acord să schimbe tricourile, însă numai după ce au primit vodcă rusească de la noi. Vodcă rusească pe care băieţii i-au subtilizat-o lui Bedeşan Aurel, care era şeful delegaţiei. După aceea, a fost întâlnirea cu Pişti bacsi. A fost extraordinară şi o întâmplare acolo, pe care nu eu am trăit-o, mi-a povestit-o nea Toto Onisie, care era consilier al echipei din Satu Mare şi care a mers cu noi. Mi-a povestit în tren, căci de la Paris la Curtici trebuia să-i pun în pahar lui nea Toto, iar el Toto îmi povestea toate cele, când era jucător cu Gigi Staicu, Brazilie, unde a făcut ceva icter şi a stat două luni în Elveţia până l-a vindecat, în sfârşit. Mi-a povestit că l-a invitat Pişti la el acasă şi, după ce am terminat cu toate acele, cu banchetul cu francezii, a luat un taxi ca să meargă duc la el. A scos hârtia şi a citit rue de nu ştiu ce, la numărul cutare, iar şoferul, o domnişoară, s-a întors peste umăr şi i-a zis: monsieur Kovacs. Deci, după adresă ştia unde stă Pişti! La Paris, nu la Carei sau ce ştiu eu unde, unde oraşul e mic, unde toată lumea ştie pe toată lumea. La Paris, unde toată lumea ştia după adresă unde stă Pişti Kovacs. M-a impresionat teribil această întîmplare povestită de nea Toto.
Reporter: – Ce amintiri frumoase aveţi legate de fotbaliştii careieni?
Ioan Naom: – Cu Lajos (Ludovic Keizer -n.r.) este o prietenie de o viaţă. Am stat în cameră tot timpul cu el şi nu numai asta ne-a legat, ci felul de a fi. Un băiat admirabil, calculat, constructiv, foarte puţin aspru în relaţie, dar loial şi competent în tot ceea ce a făcut. Ca jucător a fost foarte bun pentru că a avut minte foarte bună. Deşi, la alonja lui, foarte puţini jucători din România erau la nivelul acela. Calităţi bune, calităţi morale mai ales. Acelea fizice le-aţi văzut toţi, dar cele morale lumea nu prea le-a ştiu, iar acum este o confirmare ceea ce se întâmplă. Este o chestie de nivel şi mai mare şi ştiu ce spun, pentru că îl cunosc foarte bine. E de nivel şi mai mare. Da, au mai fost şi alţii. Helvei Jancsi, Doamne iartă-l! Pe Jancsi l-am cunoscut prima dată dintre toţi jucătorii de la Satu Mare. L-am întâlnit la echipa naţională de juniori, el fiind mai mic decât mine cu doi ani. Ţin minte că ne-am dus la un meci internaţional cu URSS, la Soci am jucat. Jancsi a mers cu noi, deşi era cu doi ani mai mic decât ceilalţi. Dar tot aşa, caracter foarte frumos şi fotbalist bun. Am mai lucrat cu Sanyi Pinter, mai târziu e adevărat. Am avut o, cum să-i spun, nu i-aş spune o colaborare, ci mai degrabă un eveniment important cu Careiul. Aici l-am găsit pe Eric Bikfalvi, l-am dus la Oradea vreo doi ani, după care el şi-a urmat cursul: Petroşani, Steaua şi aşa mai departe, după aceea afară. Asta pentru că la Carei întotdeauna au fost copii buni şi vor fi copii buni întotdeauna. Nu toţi au curajul să facă pasul spre exterior. Chiar acum vorbeam cu Zsolt (Tabi Zsolt – n.r) despre Erdei Istvan, Ocsi, talent uriaş. Ce ştiu eu, întîmplările vieţii nu l-au lăsat să finalizeze, dar a fost un jucător extraordinar de talentat. Eu puţini am văzut în România şi atunci, şi acuma, şi de-a lungul vremii ca el. Dacă Dumnezeu nu dă de toate în aceeaşi floare, atunci unii reuşesc, alţii nu.
Reporter: – Ce nu puteţi spune despre colaborarea cu fostul preşedinte al Olimpiei Satu Mare, Teodor Curpaş?
Ioan Naom: – Despre Dorel Curpaş îndrăznesc să spun şi mă bucur că suntem prieteni şi oricând ne auzim şi ne întâlnim cu mare plăcere, oricând putem să ne ajutăm cu mare drag. Este un om extrem de priceput în tot ceea ce a făcut, un om extrem de cald, un OM.
Reporter: – Ce părere aveţi despre juniorii Victoriei Carei?
Ioan Naom: – Părerea este demult declarată. Am spus şi anterior că întodeauna au fost şi vor fi jucători foarte buni în Carei. Pentru că sunt câteva zone în ţară, precum Careiul, Sighetul, Constanţa, Craiova, Piteştiul, productive tot timpul. Asta ţine de oamenii care sunt acolo, de biologicul oamenilor de acolo. Şi la Carei la fel. Numai dacă, prin absurd, populaţia de aici pleacă în altă parte şi vine altă populaţie, s-ar putea să se schimbe copiii din Carei. Argumentul este clar: de aici, din Carei, s-au dus jucători buni la echipa naţională, alţii în Divizia A, unii a la long, până şi-au terminat cariera. Sunt două echipe de juniori din Carei care joacă şi pentru seniori, din care una este calificată. Din Carei, care nu este Oradea, nu este Cluj, nu este Bucureşti. Socoteala este simplă, copiii sunt, am înţeles că de şase ani activitatea la nivelul copiilor şi al juniorilor s-a reînnodat fericit, au fost copii care s-au dus la turneul final, la turnee de zonă, pe care, mi se pare, doi ani la rând le-au şi câştigat. Vorbind de materialul biologic, important este că oamenii care se ocupă de treaba asta să facă un lucru bun, ceea ce ei fac de şase ani. Înaintea lor alţii au făcut lucruri bune, poate nu aşa de exacte, dar asta este o caracteristică a sportului, a fotbalului.
Reporter: – Cu ce diferă în prezent pregătirea copiilor?
Ioan Naom: – Astăzi trebuie să fii mai exact decât înainte. Înainte era poezie mai multă, acum sunt chestiuni mai concrete. Ţin minte că a venit din partea Federaţiei un îndrumar pe activitatea copiilor, pe categorii de vârstă. Înainte nu exista aşa ceva. Şi acum se mai întâmplă să faci specializare la opt ani. Până la 10-12 ani trebuie dezvoltare multilaterală. Ar trebui să-i formezi prin alte activităţi sportive, nu neapărat fotbal, de fotbal doar să ia contact cu el, de chestiuni elementare. Ar trebui să-i duci la înot, să-i duci la gimnastică, la schi, la patinaj, la ciclism. Trebuie să le dezvolţi coordonarea. Până acum 20 de ani, coordonare, inteligenţă motrică, talent, nu se discuta nimic despre asta. Acum sunt principii de lucru. Coordonarea o faci în copilărie, la 6-9 ani, după aia o poţi face, dar dobândeşte mai puţin. Deci, e mai concret astăzi decât atunci. E vorba de munca tehnică, deci aia de teren, intrinsecă.
Reporter: – Cum s-a schimbat fotbalul românesc în ultimele decenii?
Ioan Naom: – Jocul nu seamănă cu acela de atunci. Pentru că interesele sunt mari, zerourile sunt mai multe. Nu o să dau nume, dar o să povestesc o situaţie. Doi copii, la acelaşi club, de aceeaşi vârstă, ajung la 15 ani şi ceva să semneze contract, pentru că, de la 16 ani, dacă nu semnează, poate să-i ia altcineva. Clubul este divizionar A. Sigur, i-a chemat la contract, la unul i-a dat trei lei, la celălalt i-a dat un leu, conform speranţelor pe care clubul şi le-a pus în ei. Cel cu un leu s-a supărat, a venit mama, a făcut scandal, de ce fiul ei primeşte numai un lei şi celălalt trei, căci dacă lua şi acela unu nu zicea nimeni nimic. Copilul a început să fie mai puţin activ, ponderal, deja supraponderal. Celălalt copil, cel cu trei lei, este în Anglia acum, celălalt cu un leu, supărat că n-a primit trei, pluteşte pe undeva pe acolo, la nivelul juniorilor, la clubul respectiv. Asta înainte nu se întâmpla. Atunci, un copil se supăra dacă nu juca, dacă celălat juca în locul lui, nu dacă celalălat primea mai mult. Pe vremea aia nu primea nimeni nimic. Dar nu acesta era criteriul. Atunci plângeai când nu jucai, iar când jucai nu mai conta câţi bani luai. Cam asta ar fi diferenţa dintre fotbalul de atunci şi fotbalul de acum. De fapt, una dintre ele. Sunt mai multe, din păcate. Imixtiunea este cea mai importantă, deci cangrena sportului. M-am uitat la televizor şi am văzut cu gimnastica ce se întâmplă, am văzut cu caiac-canoe ce se întâmplă. Cu multe nu mai vedem ce se întâmplă pentru că nu mai sunt sporturile respective. Imixtiunea este durerea cea mai mare. Îmi amintesc că, înainte de 1989, la sfârşitul anilor ’80, imixtiunea politică era masivă şi cluburile erau arondate la doi poli: Ilie Ceauşescu şi generalii de la Ministerul de Interne. Tot fotbalul se rezuma acolo, adică tot ce era mai bun din ţară se strângea acolo. Chiar acolo s-a ajuns, din păcate.
Reporter: – Ce impresie v-a făcut Careiul?
Ioan Naom: – Astăzi (vineri – n.r.), când am venit de acasă, am stat o oră şi jumătate în castel. I-am spus lui Zsolti că vreau să intru, să mă uit şi mi-a plăcut foarte mult. Am aflat câteva chestiuni pe care nu le ştiam. Mâine, dacă am timp mă duc şi acolo în spate, la manej, am înţeles că şi acolo se poate intra, precum şi în parc, unde am înţeles că sunt vreo zece hectare cu specii rare. Îmi place Careiul, mi-a plăcut întotdeauna. Am fost prin Carei mai mult în trecere, dar când a fost nevoie m-am oprit. Mai ales în cazul lui Bikfalvi a trebui să vin de patru ori la Carei ca să putem să finalizăm treaa. Am ajuns la câteva jocuri aici cu echipele de copii pe care le-am antrenat, mi se pare că am fost şi la o acţiune cu Federaţia. Este un oraş, n-aş spune eu aşa în transformare, dar în care în fiecare zi se mai pune o cărămidă la înfrumuseţarea lui. Iar acesta este un lucru bun. Vin cu mare drag la Carei pentru că am prieteni aici, oameni pe care îi cunosc, oameni care sunt primitori, care sunt gazde adevărate. Vin cu mare drag şi cu mare plăcere oricând.
A consemnat Szasz Lorand
