Continuarea interviului cu ziaristul careian Boros Ernő

dsc_0532

Reporter: – Unde am rămas data trecută?
Boros Ernő: – Pentru a mă prezenta într-o lumină cât mai nefavorabilă, în afară de minciună în direct, bucureşteanul Horia Mărieş, în textele sale publicate în blogul Buletin de Carei. „operează” şi cu minciună prin omisiune – am arătat data trecută, apoi am înşirat mai multe minciuni şi de acest gen ale lui Mărieş. Să continuăm… Aşa cum am aratăt, în contradicţie cu ceea ce a afirmat Mărieş, nu organul local de patrid m-a trimis la facultate, ci cotidianul judeţean Szatmári Hirlap, dar şi săptămânalul central Ifjumunkas (ziare la care în prealabil am lucrat ca şi colaborator extern) m-a propus să fiu trimis la Facultatea de Ziaristică. Din partea organului de partid era necesară doar o aprobare. Aspect în legătură cu care trebuie arătat însă că, pe vremea aceea, în foarte multe cazuri era necesară aprobarea organelor locale de partid. De exemplu: pentru cei propuşi să devină directori de şcoli, directori de instituţii în general, directori de fabrici etc. La fel, era necesară aprobare de la organul local de partid şi în cazul directorilor adjuncţi, contabililor şefi, inginerilor şefi etc. Eventual şi pentru şefi de secţie, şefi de tură, maiştri etc, nu stiu exact până la ce funcţii de conducere şi, în general, pentru ce locuri de muncă s-a cerut aceasta. În altă ordine de idei, eu sub nici o formă nu am fost anunţat despre aceasta, dar este probabil că, înainte de a fi trimis la Facultatea de Ziaristică, am fost verificat de către Securitate (deşi nu ştiu exact ce trebuie să înţeleg prin aceasta. Însă tot aşa de probabil este că şi cei propuşi să devină directori, directori adjuncţi, ingineri şefi, contabili şefi etc. au fost verificaţi de către Securitate. Nici în acest caz nu ştiu că până la ce „nivel” s-au făcut verificările, mai ales că atunci era răspândită ideea că Securitatea supraveghează pe toată lumea… În altă ordine de idei, în timpul comunismului şi cei care au terminat alte facultăţi (nu cea de ziaristică) şi au fost propuşi să devină redactori la vreun ziar au trebuit să obţină aprobare de la partid şi probabil au fost verificaţi de Securitate.
Reporter: – Adică Mărieş a încercat să vă „sape” folosind ca pretext nişte practici care înainte de 1989 au fost aplicate aproape în mod obişnuit sau, cel puţin, în foarte multe cazuri?
Boros Ernő: – Exact. Speculând faptul că, pe de o parte, tinerii oricum nu ştiu cum au decurs lucrurile înainte de 1989, iar pe de altă parte că şi majoritatea celor mai în vârstă au cunostinţe mai degrabă la nivelul bârfelor despre funcţionarea sistemului de atunci. Şi în aceste cazuri avem de a face cu minciuna prin omisiune: Măries a accentuat că am fost verificat de partid şi de Securitate, dar a trecut sub tăcere faptul că, în timpul comunismului, o mulţime de oameni au fost verificaţi de partid şi de Securitate…
Reporter: – Legat de ziaristica facută la Academia Ştefan Gheorghiu, este adevărat că aţi ajuns foarte aprope să fiţi exmatriculat de acolo?
Boros Ernő: – Numai o mică minune a făcut să nu fiu dat afară pe motive politice. Au avut loc trei iniţiative în scopul îndepărtării mele. În cazul primei, dacă colegii mei nu-mi luau apărarea, comisia de disciplină mă trimitea acasă. Am făcut afirmaţia în public că Ceauşescu una spune şi alta face, plus am fost acuzat că nu cunosc politica partidului şi istoria ţării. Conform celui de al doilea plan de îndepărtare a mea, trebuia să nu reuşesc la susţinerea lucrării de diplomă. Am avut un noroc enorm de mare că mai mulţi dintre membrii comisiei de examinare nu au ştiut că, din motive politice, ar trebui să pic şi instinctiv mi-au luat apărarea pentru că le a plăcut foarte mult lucrarea mea de diplomă, ceea ce au şi accentuat de mai multe ori. Conform celui de al treila plan, conducerea facultăţii trebuia să trimită la Satu Mare o scrisoare prin care să „recomande” redacţiei de aici neangajarea mea. Nici astăzi nu stiu de ce s-a renunţat la această iniţiativă. Având în vedere anumite insinuări, este cazul să amintesc aici şi că individul Horia Mărieş, care de altfel în trecut a „informat” de mai multe ori cititorii blogului Buletin de Carei ca eu aş fi funcţionar public, ceea ce este încă o minciună directă, omite să amintească şi de faptul că subsemnatul, începând din prima zi, am fost angajat la Primăria Carei cu diploma Facultăţii de Socilogie din cadrul Universităţii Babeş- Bolyai din Cluj. Asta deşi, aşa cum am arătat mai înainte, şi diploma mea de ziaristică este perfect valabilă.
Reporter: – În fond ce are cu dumneavoastră acest individ, care locuieşte în Bucureşti?
Boros Ernő: – Ceea ce are şi cu tine, cu Megyeri Tamás Róbert, dar şi cu alţii pe care, de la 700-800 de kilometri distantă, de ani de zile îi denigrează fără măcar să îi cunoască şi cu care, după părerea mea, în primul rând de fapt Daniela Ciută are ce are. Dar încă nici pe departe nu am terminat cu minciunile prin omisiune ale lui Mărieş pe acelaşi subiect. În introducerea convorbirii noastre am zis că vreau să dau citate, uneori chiar mai lungi dintr-un document care, de fapt, este singurul oficial în domeniu. A venit momentul. O analiză detaliată a regimului comunist din România a fost făcută de Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, creată de preşedinţia României în aprilie 2006, care a elaborat un raport cunoscut de publicul mai larg sub numele de „Raportul Tismăneanu”. Este vorba de un document care ar trebui să fie cunoscut de toată lumea. De ce? Comisia Tismăneanu a reunit nume consacrate ale cercetării istorice. Citez din Romania Liberă: „A fost formată din 18 membri (istorici, politologi, sociologi, foşti disidenţi, intelectuali marcanţi), iar preşedintele ei a fost profesorul de ştiinţe politice de la Universitatea Maryland, Vladimir Tismăneanu, autoritate recunoscută internaţional pe subiecte legate de comunismul românesc şi mondial. Alţi 21 de experti au colaborat la elaborarea variilor capitole ale Raportului Final. Concluziile sale au fost prezentate de preşedintele României, Traian Băsescu, în discursul său din cadrul sesiunii celor două camere reunite ale Parlamentului, în data de 18 decembrie 2006. Discursul său a devenit act oficial al Statului Român”. Citez din „Raportul final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania”, capitolul „Situaţia minorităţilor naţionale” / „Maghiarii” (pag. 523-541): „Din perspectiva minorităţii maghiare, periodizarea regimului comunist din România este dictată de principalele momente de cotitură în politica PCR (PMR) faţă de problema naţională: reconsiderarea priorităţilor după semnarea, la 10 februarie 1947, a tratatului de pace de la Paris, revoluţia maghiară din 1956, moartea lui Gheorghiu-Dej, sfârşitul perioadei de concesii în politica lui Ceauşescu faţă de minorităţi şi începutul, din 1972, a naţionalismului comunist. (…) Prezenţa maghiarilor în structurile PCR a avut o tradiţie solidă (…) În iulie 1945, din totalul membrilor de partid 19,2% erau maghiari. Deşi pe parcursul perioadei 1946-1947 acest procentaj a scăzut la 14-15%, comunitatea maghiară a rămas suprareprezentată. (…) În legătură cu această suprareprezentare a minorităţii maghiare, alături de cea evreiască, în structurile de partid, s-a vehiculat mult afirmaţia că cei care au adus comunismul în România au fost în principal evreii şi maghiarii. O analiză mai atentă a realităţilor din acea vreme dovedeşte însă că această afirmaţie nu se verifică din punct de vedere empiric. Membri ai comunităţii maghiare şi evreieşti (…) nu pot fi consideraţi elementele principale ale instaurării comunismului cel puţin din două motive: nu au deţinut efectiv vreo pârghie de putere în partidul comunist şi au fost priviţi tot timpul, în special maghiarii, cu suspiciune de liderii de partid români. (…) O primă reechilibrare s-a produs în urma epurărilor din perioada 1948-1952, schimbările cele mai profunde urmând să aibă loc în anii 1957-1958. (…) Evoluţia compoziţiei etnice a personalului din cadrul principalului organ de represiune al perioadei comuniste, Direcţia Generală a Securităţii Poporului / Statului, reflectă şi ea la început o politică de integrare a minorităţilor. (…) Deşi pe plan naţional elementul maghiar nu a fost niciodată suprareprezentat (…) La începutul anilor 1960, cea mai mare parte a ofiţerilor şi subofiţerilor de origine maghiară au fost trecuţi în rezervă sau îndepărtaţi. Perioada instaurării controlului total asupra societăţii 1957-1965. Această etapă a comunismului din România debutează cu represaliile de după 1956. Diferitele forme de manifestare a simpatiei cu ideile Revoluţiei Maghiare au declanşat un val de represalii fără precedent. (…) Aceleaşi evenimente au oferit un bun prilej pentru activizarea serviciilor de urmărire ale Securităţii. (…) Perioada naţionalismului comunist 1972-1989. (…) Programul naţionalismului comunist promovat cu intransigenţă de Ceauşescu a urmărit fără disimulare crearea unui stat omogen din punct de vedere etnic, printr-o politică de asimilare forţată, pe de o parte, şi printr-un acord tacit, pe de altă parte, privind înlesnirea emigrării în Ungaria, în cazurile de „reunificare a familiei”. Desfiinţarea treptată a ce a mai rămas din reţeaua de învăţământ cu predare în limba maghiară, blocarea sau limitarea accesului maghiarilor la anumite profesii, omogenizarea etnică a oraşelor cu specific maghiar din Transilvania, planul de sistematizare a localităţilor au fost elemente importante ale acestui program. În partid, armată şi Securitate procentul minoritarilor maghiari s-a redus drastic, limitându-se la câteva cadre de încredere ale lui Ceauşescu. În paralel cu aceste demersuri, s-a urmărit curăţirea spaţiului public de tot ce ţinea de minorităţi. (…) Pe fondul deteriorării situaţiei economice şi a scăderii nivelului de trai, propaganda antimaghiară a devenit din ce în ce mai agresivă. (…)”
Reporter: – De ce aţi ţinut să reproduceţi aceste fragmente din „Raportul Tismăneanu”?
Boros Ernő: – M-am născut în 1952. Liceul l-am terminat în 1971, iar în 1973 am fost lăsat la vatră din armată. Deci, ca om matur, am „prins” doar ultima periodă, cea a naţionalismului comunist. Este de ajuns să te uiţi la caracterizarea de mai sus a perioadei 1972-1989 şi, dacă nu eşti de rea credinţă, imediat îţi dai seama că, datorită simplului fapt că sunt maghiar, pe vremea aceea eu din start nu puteam să fiu ceea ce Mărieş de ani de zile se străduieşte să mă prezinte că am fost. După cum am mai arătat, înainte de 1989 nu am îndeplinit absolut nici o funcţie de conducere. Chiar şi în cadrul ziarului am lucrat ca simplu redactor, sub nici o formă nu am fost mai „privilegiat” ca şi colegii mei de la redacţia cotidianului judeţean de limbă maghiară. Ziar care, la rândul lui, practic nu a avut nici o „putere”, a fost ţinut doar de ochii lumii, pentru păcălirea străinătăţii. Ca Ceauşescu să poată să spună că maghiarii au drepturi în Romania, iată au şi ziare. Iar dacă se interesează cineva şi de acest aspect, aş putea să spun multe lucruri concrete despre ceea ce, ca ziarist maghiar, am aflat în perioada naţionalismului comunist în legatură cu „curăţirea spaţiului public de tot ce ţinea de minorităţi”.
Reporter: – Mi se pare că ne-am depărtat de subiect…
Boros Ernő: – Pentru că individul Horia Mărieş şi în legătură de perioada comunismului de ani de zile este preocupat de persoana mea, pe atunci un simplu redactor la un ziar de limbă maghiară, care practic nu a avut nici o putere politică sau de orice fel, şi pentru că acelaşi Mărieş, în schimb, nu se arată interesat de nomenclaturiştii adevăraţi la nivelul judeţului sau la nivelul localităţilor din judet, vreau să dau o idee celor interesaţi de adevăr şi nu de manevrele lui Mărieş. Din ziarul Cronica Sătmăreană apărut în data de 9 noembrie 1989 se pot afla numele celor şase secretari ai Comitetul Judeţean de Partid (Maria Bradea – prim secretar; Constantin Horobeţ – secretar; Constantin Stanca – secretar; Fülöp Károly – secretar; Ioan Corneanu – secretar; Maria Cozlean – secretar), dar şi al celor care au făcut parte din Biroul Comitetului Judeţean de Partid (21 de membri + 8 membri supleanţi), ai celor din Comitetul Judeţean de Partid (vreo 80 de membri + 40 de membri supleanti) etc. Asta la nivel judeţean. La nivelul oraşelor şi comunelor nu pot să ofer un asemenea „ghid”, dar cred că peste tot mai sunt oameni care şin minte cine au fost nomenclaturiştii locali. În orice caz, în acest context nu o să găsească numele meu nicăieri. Numele meu apare doar sub articole de ziar.
Reporter: – Prin activitatea dumneavoastră de ziarist aţi făcut rău cuiva înainte de 1989?
Boros Ernő: – Ştabii comunişti (secretarii de partid la diferite nivele), securiştii şi miliţienii, cel puţin teoretic, puteau să facă mult rău la mulţi inşi. De asemenea, un director sau în general un „şef” putea să lase fără loc de muncă subalternii. Eu însă nici în partid şi nici la ziarul unde am lucrat nu am îndeplinit nicio funcţie de conducere înainte de 1989. Prin urmare, nefiind şeful nimănui, neavând competenţă decizională, pur şi simplu nici nu aveam posibilitatea să fac rău cuiva. Desigur, nu neg posibilitatea că se poate face rău oamenilor prin ziare. Mai ales că avem ca exemplu în fata noastră cazul lui Horia Măries, care, de ani de zile, de la Bucureşti, prin denigrare în public, face rău unor oameni din Carei pe care nici măcar nu îi cunoaşte. Asta însă se întâmplă acum, când (cel puţin formal) nu mai există cenzură şi când Codul Penal din România nu pedepseşte calomnia. În timpul comunismului însă despre cine şi despre ce putea să scrie un ziarist judeţean? Deşi lor li s-a permis cu ceva mai mult, nici ziaristii români nu aveau voie să facă critici mai serioase, deoarece, conform politicii partidului, România a ajuns în faza construirii aşa-zisei „societăţi multilateral dezvoltate” în care pozitia oficială admitea doar apariţia unor mici neajunsuri. Desigur că şi ziariştii români trebuiau să se conformeze, adică puteau să critice numai lucruri mărunte. În aceste condiţii, în perioada naţionalismului comunist despre ce subiecte puteau să scrie articole critice ziariştii maghiari? Din cauza cenzurii, despre secretari de partid, securişti, miliţieni etc, adică despre mai marii zilei, în nici un caz. A rămas posibilitatea să criticăm comercianţi care au vândut mărfuri de sub tejghea, şoferi de autobuze care nu au oprit la vreo staţie etc, în general oameni „mici”. Personal, am decis că dacă nu mi se permite să critic pe cei „mari”, atunci nu îi critic nici pe cei „mici”, care deseori şi aşa au trait greu.
Reporter: – Referitor la prima parte a acestei interviu, Mărieş a scris că aţi făcut lauda comunismului…
Boros Ernő: – Asta după ce, între altele, am precizat acolo şi că bunicul meu comerciant Boross György, după 1945, a fost declarat „mic burghez”, toată averea familiei fiind naţionalizată. Tatăl meu – care, de altfel, a fost obligat să întrerupă facultatea datorită „originii nesănătoase”– avea „propria definiţie” despre comunism: „furt liber pentru comunişti”. Asta după ce magazinele bunicului meu din Carei au fost sparte şi golite chiar de către foştii lui angajaţi. Iată încă o minciună şi prin omisiune…
Reporter: – Au mai rămas şi altele?
Boros Ernő: – Foarte multe.
A consemnat Szasz Lorand