Interviu cu jurnalistul Boros Ernő pe marginea acuzaţiile de fals din cartea sa despre deportarea şvabilor aduse de Horia Mărieş, colaborator al blogului Buletin de Carei

boros erno
Reporter: – V-aţi judecat cu Horia Mărieş, care v-a acuzat că aţi comis falsificări într-o carte despre deportarea şvabilor sătmăreni. Care a fost finanalul procesului?
BOROS ERNŐ: – În anul 2017 mai întâi Judecătoria Carei, iar cu ceva mai târziu şi Tribunalul din Satu Mare a constatat că numitul Horia Mărieş într-un articol publicat pe site-ul Buletin de Carei mi-a încălcat dreptul la onoare, demnitate, reputaţie şi imagine, obligând autorul la ştergerea articolului respectiv şi să-mi prezinte în mod public scuze pentru neadevărurile şi jignirile publicate în aceasta. Concret, Mărieş m-a acuzat că în cartea despre deportarea şvabilor sătmăreni aş fi comis falsificări, iar judecătorii au constatat că nu este adevărat. Cu toate acestea, şi în ultima vreme am vorbit încă cu oameni care, datorită articolului respectiv şi al comentariilor denigratoare publicate pe site-ul Buletin de Carei în legătură cu aceasta, nici în momentul de faţă, cu ani mai tîrziu, nu ştiu că Horia Mărieş atunci de fapt a scris minciuni despre mine, m-a defăimat. Consider că nu este normal să rămână şi în continuare aşa, şi aş vrea ca prin Opinie de Carei să „facem lumină” în acest caz.

Reporter: – Ce prevede hotărârea judecătorească?
B.E.: – Citez din sentinţa Judecătoriei Carei pronunţată în 22.02.2017 (dosar 3386/218/2015): (Judecătoria– B. E.) „admite în parte acţiunea civilă intentată de reclamantul Boros Ernest Gheorghe împotriva pârâtului Mărieş Horia Gheorghe (…) -constată încălcarea dreptului la onoare, demnitate, reputaţie şi imagine al reclamantului de către pârâtul M.H.G. prin articolul publicat în data de 13.10.2013 întitulat „Recenzia unei cărţi, iar ca bonus o demistificare” în ziarul on-line intitulat „BULETIN DE CAREI” apărut pe site-ul deţinut şi administrat de către pârâta SC. D.M.S.R.L. -obligă pârâtul M.H.G. pe cheltuiala sa, să solicite SC. D.M.S.R.L. îndepărtarea în întregime a articolului publicat în „BULETIN DE CAREI” împreună cu comentariile reclamate şi să prezinte în mod public scuze reclamantului B.E.G. pentru articolele şi comentariile reclamate, scuzele urmând să fie publicate în ziarul on-line întitulat „BULETIN DE CAREI” apărut pe site-ul deţinut şi administrat de către pârâta SC. D.M.S.R.L.”
Reporter: – Sentinţa este cât se poate de clar formulată. Din ce motive careienii nu au aflat despre acest lucru?
B.E.: – Nu ştiu, fiindcă personal citesc (mai bine zis mă uit în) Buletin de Carei doar dacă mă atenţionează cineva că (iar) am fost denigrat în aceasta. Un lucru însă este sigur: nu în interesul meu este ca despre existenţa acestei sentinţe să afle cât mai puţină lume. Aş vrea ca din cele ce urmează oamenii cu bună credinţă să poată să deducă despre ce anume a fost şi este vorba în acest caz. Şi nu numai…
Reporter: – De ce cu atât de mare întârziere şi tocmai acum?
B.E.: – Mai nou am timp şi pentru aşa ceva, datorită faptului că de la 1 ianuarie 2020 nu mai lucrez nicăieri, sunt pensionar, şi atât. Iar datorită unor împrejurări rămase neschimbate, cazul nu şi-a pierdut actualitatea, oricând poate să fie repetat şi oferă învăţăminte.
Reporter: – Să trecem la subiect.
B.E.: – În cartea „A szatmári svábok deportálásának története.” (Istoria deportării şvabilor sătmăreni), între altele, am publicat şi fragmente din jurnalul lui Hettig Pál (fost deportat din Taşnad, care mai tîrziu a devenit careian). Jurnalul respectiv l-am primit de la văduva acestuia. Mai tîrziu şi Marieş a făcut rost de acelaşi jurnal, a comparat textul din acesta cu textul apărut în cartea mea şi, unde a găsit ceva schimbare faţă de original, a strigat: falsificare. De exemplu observând că în manuscrisul d-lui Hettig un nume din cauza scrisului neclar se poate citi (O sau o)ro(?) (?)evi, dar în cartea mea apare ca Oros Sever, a „decretat” că am rescris acest nume cu intenţia antiromânească (?) de a crea impresia că este vorba despre fostul notar român din Tăşnad …
Reporter: – Şi?
B.E.: – În realitate, văzând că în manuscris numele se poate citi în mai multe variante – spre deosebire de Mărieş – nu am pierdut timpul cu speculaţii. Tocmai în aceea vreme am stat de vorba cu foştii deportaţi tăşnădeni, care atunci (în august 1999) mai erau în viaţă. I-am întrebat pe aceşti martori oculari, ei mi-au spus că este vorba despre Oros Sever. Pe deasupra – după cum se poate citi în volumul II. pagina 54 din cartea mea – în Historia Domusul din biserica romano-catolică taşnădeană am dat de următoarea notă: „În 10 ianuarie 1945 cei adunaţi, în total 400 şi încă câţiva oameni, au fost conduşi pe jos la Sanislău (…) conducătorii comunei pe atunci au fost: pretor – dr. Oros Sever; primar – Filip Ioan învăţător-director pensionar; notar – Oláh Kálmán; pretor secund – Varga Lajos…” Historia Domus (Istoria Casei) este un fel de jurnal (cronică) al bisericii romano catolice, unde preotul notează evenimentele mai importante din viaţa comunităţii bisericeşti. Acolo numele apare atât de clar, încât nu încape nicio îndoiala că este vorba despre Oros Sever. La dosarul procesului pe care l-am intentat lui Mărieş am depus şi reproducţia autentificată de notar a fragmentului respectiv din Historia Domus… De reţinut: prin aceasta am „lămurit” şi o altă „descoperire uriaşă” a lui Mărieş. Aceasta, în articolul lui denigrator, a „decretat” că m-am contrazis singur atunci când în cartea mea într-un loc am scris că în ianuarie 1945 Tăşnadul s-a aflat sub comandement rusesc, iar altundeva am afirmat că din conducerea localitaţii au făcut parte şi civili. În realitate, ruşii, neştiind practic nimic despre localităţile vremelnic conduse de către ei şi despre oamenii locului, peste tot au cooptat în conducerea localităţilor şi localnici civili.
Reporter: – Mai sunt şi alte exemple asemănătoare?
B.E.: – Mărieş mi-a adus şi acuzaţia că, în cartea mea, termenul “policok” (poliţişti) a fost folosit tendenţios „insinuându-se astfel că la această acţiune de strângere a persoanelor ce urmau să fie deportate din Tăşnad au luat parte, pe lângă ruşii sovietici, şi autorităţile româneşti.” Cine deschide un dictionar român-rus poate să se convingă că în realitate „poliţ” este cuvânt rusesc. În româneşte acest cuvânt sună astfel: „poliţişti”. Foştii deportaţi au auzit cuvântul rus „poliţ” de la soldaţii ruşi, care i-au denumit astfel pe acei localnici de care s-au folosit pentru adunarea persoanelor destinate deportării… Ca să nu existe nici un dubiu, în cadrul procesului cu Mărieş am arătat: cuvântul „poliţ” apare şi în alte cărţi care se ocupă de tema deportării. Ca exemplu concret am dat cartea preotului romano-catolic Merli Rudolf, intitulată Istoria Petreştiului („Mezőpetri története”), în care la capitolul intitulat „Deportarea” (Deportálás), la pagina 248, apare cuvântul „poliţ” exact în acelaşi context ca şi în cartea mea. Ca să nu rămână nicio îndoială, şi de data aceasta am depus dovada la dosar…
Reporter: – Alte exemple?
B.E.: – Mărieş m-a acuzat de falsificare şi din cauză că un fragment din jurnalul domnului Hettig l-am redat cu modificări. Este adevărat că în cartea mea nu am reprodus cuvânt cu cuvânt textul din jurnalul respectiv. Dar de ce am procedat aşa? Domnul Hettig a fost un autor neexperimentat în domeniul scrisului, pe deasupra nu a întocmit jurnalul său pentru publicare. Faţă de textele destinate unui public mai larg, apar nişte cerinţe perecum cursivitatea lingvistică, atractivitatea stilului, formularea scurtă, concisă, neornamentată etc.. Prin urmare, dacă este cazul, redactorii scurtează (fac tăieturi din text), uneori chiar introduc cuvinte, expresii sau propoziţii noi în manuscris. Într-un singur cuvânt: stilizează. Desigur acest lucru este permis doar cu condiţia ca ideile autorului să rămână intacte şi în urma modificărilor. În cadrul procesului cu Mărieş, pentru a scoate în evidenţă care este diferenţa dintre falsificarea şi stilizarea unui text, am dat următorul citat din Noul dicţionar explicativ al limbii române, apărut în anul 2002: „A STILIZÁ ~éz tranz. 1) (texte, motive muzicale etc.) A supune unor modificări (pentru a da corectitudine, limpezime, frumuseţe) de formă sau/şi de conţinut, pastrând esenţialul; a prelucra. (…)”.
Reporter: – De fapt cum s-a născut cartea atacată de Mărieş?
B.E.: – În nişte împrejurări datorită cărora, chiar dacă eu (oare de ce?) ad absurdum aveam intenţia falsificării, nu puteam să fac aşa ceva. Iată „istoria” cărţii. Între anii 1997- 2002 m-am deplasat în fiecare dintre cele 40 de localităţi de unde sovieticii, în anul 1945, au dus oameni din judeţul nostru în fosta Uniunea Sovietică la muncă forţată şi am făcut interviuri cu majoritatea foştilor deportaţi care atunci mai erau în viaţă. Ideea ca interviurile realizate atunci să apară şi într-o carte a venit ulterior. În cei cinci ani de documentare, am acţionat în calitate de ziarist şi, în fiecare caz, am publicat în ziarul Szatmári Friss Újság interviurile realizate în doar câteva zile după ce am stat de vorbă cu intervievaţii. Am realizat interviuri cam cu 500 de foşti deportaţi, dintre care ulterior nici unul nu a făcut reclamaţie, nu a afirmat că aş fi schimbat ceva faţa de ceea ce mi-a declarat. Asta deşi, din ecourile ajunse la redacţie, a reieşit că aproape toţi dintre foştii deportaţi care mai erau în viaţă (cu atit mai mult cei cu care în cursul documentării pe teren am stat de vorbă) au urmărit cu mare interes serialul documentar. Cu alte cuvinte, textele apărute în ziar tot timpul au fost ţinute sub cea mai atotcuprinzătoare supraveghere, care a însemnat şi un control foarte sever tocmai din partea persoanelor vizate. Fiind vorba de un control colectiv, această „regulă” este valabilă şi în cazul jurnalelor scrise de către foştii deportaţi. Iată de ce, în condiţiile date, chiar dacă aveam asemenea intenţii, pur şi simplu nu puteam să falsific mărturiile foştilor deportaţi.
Reporter: – Serialul documentar publicat în ziar cum a devenit carte?
B.E.: – Citez din articolul pentru care l-am dat pe Mărieş în judecată: „Prima ediţie (a cărţii – B.E.), cea din 2005, apărută sub un alt titlu, s-a bucurat de sponsorizare din partea Ministerului Moştenirii Culturale Maghiare din Ungaria”. În realitate, în nicio ediţie a cărţii nu se poate citi aşa ceva. Prima ediţie a cărţii nu de sponsorizare „s-a bucurat”, ci de susţinere (materială). Ceea ce este cu totul altceva. Manuscrisul a obţinut finanţarea ministerului pe calea unui concurs. Ce înseamnă aceasta? Pe aceea vreme, ministerul a alocat in fiecare an o sumă de bani Fundaţiei Ilyes pentru editare de cărţi. Editurile din Ungaria şi din alte ţări puteau să concureze cu manuscrise finisate. Însă numai cu următoarea condiţie: editorul trebuia să depună în avans 10% din suma solicitată ptentru editarea cărţii. Toate manuscrisele înaintate au fost verificate de lectori de specialitate. Dacă lectorii au dat calificativul „NU” manuscrisului, editorul a pierdut şi acea cotă de 10% depusă din banii proprii… Practic, manuscrisul trebuia să treacă prin două filtre – dintre care cel al lectorilor fiind deosebit de sever. Banii alocaţi au fost de ajuns doar pentru editarea celor mai bune manuscrise. Când e vorba de sponsorizare, se întâmplă cu totul altceva: se poate face rost de bani şi pentru manuscrise necontrolate de specialişti, foarte slabe. În cazul de faţă, Mărieş nu s-a „legat” de un manuscris sponsorizat, ci de unul verificat de lectori (profesori universitari, doctori etc.) pricepuţi. Incomparabil mai pricepuţi decât Mărieş…
Reporter: – Probabil că manuscrisul cărţii atacate în Buletin de Carei a mai trecut cu bine şi prin alte „filtre”…
B.E.: – De exemplu, în 2003 a câştigat premiul al II-lea la concursul de elaborat studii pe teme istorice şi de istoria literaturii, iniţiat de către Universitatea din Debreţin pentru autorii din tot bazinul Carpatic. La respectivul concurs premiul I nu a fost decernat nimănui, pentru că membrii curatoriului s-au înţeles că acest premiu îl poate primi numai manuscrisul care poate să fie trimis, fără nici o modificare, direct în tipografie pentru publicare. În manuscrisul meu am lăsat locuri libere pentru rezultatele recensământului din 2002, care au întârziat însă să apară…
Reporter: – Cum v-aţi apărat în cadrul procesului cu Mărieş?
B.E. – Revenind la proces, în practica judecătorească a statelor precum Anglia, Franţa, Germania etc. se respectă regula că cel care acuză trebuie să dovedească că acuzaţiile sale sunt reale. Ori în acest proces s-a întâmplat tocmai invers: pentru a avea câştig de cauză, eu, adică acuzatul, trebuia să dovedesc că acuzaţille lui Mărieş sunt nefondate. Întrebare: ce s-ar fi întâmplat dacă nu puteam să prezint nota autentificată a preotului din Historia Domusul tăşnădean şi celelalte dovezi incontestabile? În mod formal/oficial rămâneam o viaţă întreagă cu onoarea pătată. Ceea ce, de altfel, datorită faptului că împrejurările nu întotdeauna oferă posibilitatea prezentării unor dovezi incontestabile, în alte cazuri asemănătoare chiar s-a întâmplat…
Reporter: – A mai rămas ceva de spus?
B.E.: – Citez în continuare din sentinţa în discuţie: instanţa „constată prejudicierea de către reclamantul-pârât B.E.G. şi pârâta-reconvenţional ASOCIATIA N.K.V. prin articolul publicat sub semnatura B.E. intitulat „A szekelyseg tortenete cimu konyv es a romaniai holokauszt tanulmanyozasara letrehozott nemzetkozi bizottsag jelentese „, aratat la lit-a din acţiunea reconvenţională, în săptămânalul tipărit în limba maghiară, a demnitatii onoarei, vieţii particulare şi dreptului la propria imagine a pârâtului-reclamant. – obliga reclamantul-pârât B.E.G. şi pârâta-reconvenţional ASOCIAŢIA N.K.V. să prezinte în mod public scuze pârâtului-reclamant M.H.E.pentru articolul şi comentariile reclamate, într-o editie a sãptãmânalului „NAGYKAROLY ES VIDEKE”. Respinge atât actiunea principală cât şi acţiunea reconvenţională inclusiv împotriva pârâtei S.C. D.M. S.R.L. CAREI cu privire la celelalte capete ale acţiunii ca neîntemeiate. Compensează cheltuielile de judecatã ale părţilor.”
Reporter: – Adică?
B.E.: – După ce eu l-am dat în judecată pe Mărieş împreună cu editorul site-ului Buletin de Carei şi Mărieş m-a dat în judecată împreună cu editorul ziarului Nagykároly és Vidéke. Pentru ce anume m-a dat el în judecată? Pentru un articol scris de către mine, în care nici măcar nu este pomenită persoana lui Măries. Atunci cum l-am jignit? După explicaţia dânsului, prin faptul că am publicat mărturiile unei persoane care a făcut afirmaţii în legetură cu o rudenie de a lui. Despre afirmaţiile respective, Mărieş a declarat că sunt jignitoare pentru ruda lui, fapt pentru care se simte jignit şi el. Acest pretext invocat l-am găsit şi mai ridicol decât calomniile din articolul pentru care l-am dat în judecată. Fiind ferm convins că este vorba doar de o manevră tactică prin care încearcă să păcălească judecătorul, nu am luat în serios acest demers al lui Mărieş. Chiar dacă iar m-am găsit în situaţia aceea cu rolurile inversate, respectiv că, în calitate de acuzat, eu trebuia să-mi dovedesc nevinovăţia… Nu mi-a venit să cred când am aflat că în partea a doua a sentinţei sunt scos şi eu cam la fel de vinovat ca şi Mărieş. Ba mai mult de atât, după ce a constatat că Mărieş m-a calomniat în articolul apărut în Buletin de Carei, instanţa a scos-o basma curată proprietara site-ului care a publicat calomniile individului… Am făcut recurs, dar Tribunalul de la Satu Mare nu a schimbat sentinţa. Rămânînd cu convingerea că am fost neîndreptăţit, m-am conformat hotărârii instanţelor. Deşi îmi vine greu, mă abţin să fac comentarii mai pe larg… Ceva însă mai vreau să menţionez: spre deosebire de prima parte a sentinţei, care parcă a rămas secretă, iată că partea a doua din aceeaşi sentinţă a devenit arhicunoscută.
A consemnat Szasz Lorand

sentinta boros
Sentinţa Judecătoriei Carei în dosarul 3386/218/2015
historiadomus
Nota preotului din Historia Domusul bisericii catolice din Tăşnad
erdtort
Diploma despre premiul II obţinut în cadrul concursului iniţiat de Universitatea din Debrecen
merli
Monografia comunei Petreşti, autor preotul Merli Rudolf