Interviu cu ziaristul careian Boros Ernő

dsc_0532

REPORTER: – Probabil datorită şi vârstei mele, nu ştiu cu adevărat ce înseamnă că aţi absolvit Facultate de Ziaristică pe vremea când aceasta a funcţionat în cadrul Academiei „Ştefan Gheorghiu”. Mai ales după ce am citit anumite afirmaţii în blogul Buletin de Carei în legătura cu aceasta. Sunteţi de acord să vorbim despre acest subiect?

Boros Ernő: – Este unul dintre subiectele care, mai mulţi ani de zile, au fost folosite ca pretext în blogul Buletin de Carei pentru insultarea, denigrarea, defăimarea, calomnierea, compromiterea mea, în general cu scopul de a mă prezenta într-o lumină cât mai nefavorabilă. Nu în ultimul rând, datorită tocmai faptului că şi altii, mai ales tinerii, ştiu prea puţin despre aceasta. Sunt de acord să vorbim despre acest subiect, dar cu două condiţii. 1. Aş vrea să dau citate, uneori chiar mai lungi dintr-un document care de fapt este singurul oficial în domeniu, şi, de asemenea, mai vreau să dau citate şi din alte părţi. 2. Despre funcţionarea Academiei „Ştefan Gheorghiu”, în general nu ştiu multe, pentru că informaţiile legate de acest subiect nu erau publice, iar eu nu am făcut parte din cercul celor care au avut aces la informaţii mai puţin sau mai mult confidenţiale. Aşa că propun să vorbim despre Facultatea de Ziaristică şi aceasta în particular – adică despre cazul meu. În blogul Buletin de Carei, bucureşteanul Horia Mărieş s-a ocupat cel mai mult cu faptul că subsemnatul am terminat Facultate de Ziaristică pe vremea când aceasta a funcţionat în cadrul Academiei „Ştefan Gheorghiu”. Desigur, cu scopul ca să mă prezinte într-o lumină cât mai nefavorabilă şi în legătură cu acest subiect s-a folosit atât de minciună în direct cât şi de minciuna prin omisiune.

REPORTER: – Ce anume a scris?

B. E.: – Citez din Măries: „(…) Boros Ernest Gheorghe, cel care a avut privilegiul de a fi trimis de organele locale de prtid careiene, pe vremea în care era doar un simplu muncitor de motoare electrice, să studieze la Facultatea de Ziaristică din cadrul Academiei Ştefan Gheorgiu”. În realitate, nu am fost trimis „de organele locale de partid careiene”. Am fost trimis de către redacţia ziarului judeţean de limbă maghiară „Szatmári Hirlap”. Mai precis, ziarul a făcut propunerea să fiu trimis, lucru pentru care în aceea vreme trebuia să obţină şi aprobarea „organelor locale de patrid careiene”. Ziarul nu a făcut propunerea pentru că „eram doar un simplu muncitor de motoare electrice” – nici măcar aceast amănunt nu este adevarat, dar nu are importanţă – ci pentru că, încă din anii liceului, am colaborat cu mai multe ziare. Am publicat în Szatmári Hirlap (cotidian judeţean), Ifjumunkás (săptămânal central), Művelődés (revistă lunară de cultură), mai rar în A Hét (săptămânal central), Utunk şi Igaz Szó (reviste literare). De asemenea, de la redacţia săptămânalului Ifjumunkás – după ce am obâinut locul 1 la un concurs de traducere de poezii (din romană în maghiară), iar la un concurs de reportaje am câştigat premiul pentru cea mai bună anchetă – am primit şi legitimaţie de colaborator voluntar. Precizez: concursul de traducere l-am câştigat cu traducerea poeziei intitulate „Balada despre anotimpuri” (de George Ţărnea) – deci nu este vorba de o poezie partinică. De asemenea, concursul de reportaje la care am câştigat premiul pentru cea mai bună anchetă, a avut ca subiect dragostea. (În afară de aceste două premii, am mai câştigat şi altele, printre care şi la concursuri pentru ziarişti profesionişti, dar toate după 1989. De asemenea, am publicat mai multe cărţi – dar nici una în timpul comunismului, toate după 1989. De altfel şi săptămânalul central Ifjúmunkás a propus să fiu trimis la facultate. De menţionat: pe atunci, adică în anii 1970, încă nu a existat internetul, au apărut doar ziare tipărite pe hârtie şi acelea mult mai puţine la număr şi cu spaţii mult mai reduse pentru articole decât astăzi. Citez mai departe pe Mărieş: „Nu oricine putea să aibă pe atunci, în regimul comunist, un astfel de privilegiu. Trebuia să ai anumite calităţi moral-volitive; un anumit fel de caracter; să fi activat în PCR sau în UTC; să nu fi putut să intri prin forţe proprii prin examen de admitere normal la o facultate; să ai o „origine sănătoasă” şi să faci faţă verificărilor extrem de amanunţite ale organelor de Securitate”. Atât în UTC cât şi în PCR am fost simplu membru – şi asta numai pentru că atunci cei care au vrut sa ajungă ziarişti în mod obligatoriu trebuiau să îndeplinească această „condiţie”. Încă din clasa a X-a am vrut să devin ziarist – nemaivorbind de faptul că am terminat şi Facultatea de Socilologie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai. (Am obţinut Diploma de Licenţă în sociologie la o universitate care cu siguranţă se află între cele mai bine cotate din România. Asta însă nu-l opreşte pe Mărieş să susţină că nu am fost capabil să intru la o facultate…) Bunicul meu Boross György, după 1945, a fost declarat „mic burghez”, toată averea familiei a fost naţionalizată, iar bunicul a scăpat de deportarea în Delta Dunarii doar datorită ajutorului primit din partea evreilor careieni supravieţuitori ai Holocaustului. (La începutul anilor 1940, după apariţia unei legi, asociaţia comercianţilor din Carei a adoptat hotărârea ca evreii să nu fie serviţi în magazinele locale. Atunci bunicul meu, care a făcut parte şi el din asociaţie, a declarat că banii nu au etnie sau religie, aşa că dacă plătesc pentru marfă în prăvăliile sale evreii vor fi serviţi în continuare. Asa s-a şi întâmplat. Pentru aceasta, evreii careieni care au supravieţuit Holocaustul au fost recunoscători bunicului meu). Atât tatăl meu (care de altfel a fost obligat să întrerupă facultatea datorită „originii nesănătoase”) cât şi mama mea au lucrat ca şi contabili. Tatăl meu la IREM, practic a îndeplinit funcţia de contabil şef, însă formal a fost încadrat şi plătit doar ca simplu contabil, pentru că a refuzat să se înscrie în partidul comunist. (Tata avea „propria definiîie” despre comunism: „furt liber pentru comunişti”. Asta după ce magazinele bunicului meu din Carei au fost sparte şi golite de foştii lui angajaţi). Deci nu am avut „origine sănătoasă”.

REPORTER: – Se poate spune că se „operează” cu ajutorul unor stereotipuri?

B.E.: – Conform definiţiei din Dicţionarul Cambridge, stereotipurile sunt „o idee fixă pe care oamenii o au despre cum este cineva sau ceva, în special despre ceva greşit”. Cu alte cuvinte, stereotipurile sunt idei preconcepute, clişee. „Notiunea de stereotip le evocă pe cele de prejudecată şi de discriminare. Ea conduce la ideea de generalizare şi de eroare de judecată, cu tot cortegiul ei de consecinţe nedorite pe plan comportamental.” La întrebarea dacă sunt denigrat cu ajutorul unor clişee şi stereotipuri, răspunsul este: da, cu precizarea că până şi stereotipurile prezentate de Mărieş sunt false. Pentru a mă denigra cât mai eficient, intenţionat crează o confuzie: se referă la Facultatea de Ziaristică, însă se foloseşte de nişte stereotipuri legate de activiştii de partid, care într-adevar au fost trimişi de „organele locale de prtid” la Academia „Ştefan Gheorghiu”. (Deoarece este vorba de niste „proceduri” care nu au fost publice, alte amănunte nu prea ştiu legate de aceasta. Mă întreb, oare Mărieş de unde are „informaţii” în acest sens? Mai ales că atât condiţiile pe care cineva trebuia să le îndeplinească pentru a fi trimis la Facultatea de Ziaristică cât şi cele de a fi angajat la un ziar, de mai multe ori au fost modificate. De exemplu, S.M. din Carei a vrut să se angajeze şi el la ziarul Szatmári Hirlap. Spre mijlocul anilor 1980 i s-a promis că, dacă se înscrie în partid, va fi angajat. Însă, după ce s-a înscris, nu mai era posibilă angajarea lui pentru ca a terminat filologia şi, între timp, a apărut o noua reglementare care a schimbat situaţia. De asemenea, subsemnatul am fost admis la Facultatea de Ziaristică în 1978. Pentru că criteriile de trimitere au devenit mai „aspre” cu trecerea timpului, este aproape sigur că, cu câţiva ani mai târziu, nu aş mai fi fost acceptat în cadrul Academiei „Ştefan Gheorghiu”.

REPORTER: – În anii 1978-1982, când aţi studiat acolo, cum a funcţionat Facultatea de Ziaristică?

B. E.: – Ca să ştim despre ce vorbim, mai întâi trebuie să clarificăm nişte treburi. (Ceea ce Mărieş intenţionat nu face, fiind conştient de faptul că aşa ar rămâne fără „muniţie” de denigrare). Din câte ştiu, cel puţin când eu eram student acolo, cu excepţia Facultăţii de Ziaristică, celelalte activităţi de la Academia „Ştefan Gheorghiu” nici prin denumirea lor oficială nu erau considerate facultăţi. (Cei de la „bază”, adică activiştii de partid de exemplu urmau cursurile „Institutului de patru ani”.) La ziaristică (cu exceptia celor cu pile, desigur) au fost trimişi oameni care, în prealabil lucrând la ziare ca şi colaboratori externi, au dovedit nişte aptitudini pentru această meserie. Apoi cei trimişi au dat admitere, la care (contrar stereotipurilor legate de Academia „Ştefan Gheorghiu” în general) o parte a picat. De asemenea, o parte dintre cei intraţi nu au reuşit să termine facultatea, picând la diferite examene. Faculatea de Ziaristică a pornit anual cu 20-35 studenti, sosiţi din toată ţara.

REPORTER: – Ce fel de materii au fost predate acolo şi de către cine?

B. E.: – Spre deosebire de ceilalţi care au fost trimişi acolo, noi, cei de la Facultetea de Ziaristică, în mare parte am avut profesori „externi”, adică care au lucrat la diferite Universităţi din Bucuresti, de unde veneau să ţină cursuri şi pentru noi. Iată şi câteva dintre materiile predate de către aceştia: literatură universală, istoria culturii şi civilizaţiei, limbi străine, legislaţia economică şi dreptul muncii, estetică, etică, psiholingvistică etc. La limba şi literatura romană şi la materiile de specialitate (creaţie ziaristică, elemente de teoria presei, limba şi stilul presei, presa internaţională contemporană, atelier de comentariu publicistic, secretariat de redacţie, tehnologia poligrafică, stenografie, fotoziaristică, istoria presei româneşti etc.) în afară de cei „externi” am avut şi profesori „interni”, adică care au lucrat la catedra de ziaristică. O parte dintre manualele de specialitate (creaţie ziaristică, secretariat de redacţie etc.) aveau ca autori ziarişti cu renume din SUA, Anglia, Germania, Franţa. Dintre cadrele care au predat pentru restul cursanţilor de la Academia „Stefan Gheorghiu”, doar doi sau trei au predat şi la noi – nişte materii pe care eu personal nu m-am străduit să le însuşesc.
Deci noi, cei de la Facultetea de Ziaristică, nu întâmplător am fost des atenţionaţi de către profesori că, spre deosebire de ceilalţi care studiază acolo, învăţăm o meserie.

REPORTER: – Aţi pomenit de minciună prin omisiune…

B. E.: – Pentru a mă prezenta într-o lumină cât mai nefavorabilă, în afară de minciună, Mărieş „operează” şi cu minciuna prin omisiune. Vorbim despre aşa ceva „când prezentarea selectivă devine dezinformare. Metoda are avantajul pentru cel care o foloseste, că nu recurge la un neadevăr, dar creează o impresie total falsă prin omiterea unor idei esenţiale pentru înţelegerea corecta a unui subiect. Dezinformatorul poate să sustină cu aplomb că el nu a minţit deloc: tot ce a spus/scris este adevărat. Dar, prin omiterea unor detalii esentiale, el a reusit să genereze o impresie care este total opusă faptelor si se face, în mod evident, vinovat de minciună prin omisiune. Omisiunea fiind la fel de gravă ca si falsificarea faptelor sau ficţionalizarea lor”. Iată câteva detalii foarte esenţiale pe care Mărieş, cu intenţie şi rea credinţă, omite să le amintească în legătură cu subiectul lui preferat dintre cele folosite pentru calomnierea, denigrarea, compromiterea mea, adică faptul că am terminat Facultate de Ziaristică pe vremea când aceasta a funcţionat în cadrul Academiei „Ştefan Gheorghiu”. Subsemnatul, în timpul comunismului, nu am îndeplinit nici o funcţie politică. Mai mult ca atât: nici măcar vreo funcţie de conducere de orice fel nu am îndeplinit! Înaintea terminării facultăţii de ziaristică (până în anul 1978) am lucrat ca depanator de frigidere, iar după terminarea facultăţii (începând din 1982) până la revoluţie, ca simplu redactor la unicul cotidian de limbă maghiară din judeţul Satu Mare. Este absolut evident că de fapt acest aspect este relevant, esenţial, hotărâtor în legătură cu trecutul cuiva. Horia Mărieş însă forţează cu orice preţ să dea o importanţă exagerată faptului că unde am învăţat înainte să nu îndeplinesc nici o funcţie de conducere în timpul comunismului. Adică trece sub tăcere aspectul esenţial şi exagerează importanţa unui aspect pe care-l consideră favorabil pentru denigrarea persoanei-ţintă. Minciună prin omisiune mai clasică nici nu se poate! Pe deasupra, în legătură cu acest subiect nu aceasta este singura „omisiune” a lui Horia Mărieş. În zona Careiului mai trăiesc destul de mulţi oameni care au terminat cursurile Academiei „Ştefan Gheorghiu”. Nu Facultatea de Ziaristică, ci tocmai acele cursuri de care, în realitate, se leagă stereotipurile despre activiştii de partid, folosite în mod frecvent de către Mărieş pentru compromiterea mea. Este mai mult decât interesant faptul că Mărieş nu se leagă de aceste persoane. (Menţiune: personal nu sunt adeptul stereotipurilor, de exemplu am convingerea că si la Insitutul de patru ani, unde au studiat activiştii de partid, au ajuns şi oameni mult mai apreciabili decât Horia Mărieş). De asemenea, este mai mult decât interesant că Mărieş nu se leagă nici de persone care în timpul comunismului au deţinut funcţii înalte în ierarhia de partid. În aceste condiţii, ce credibilitate mai au atacurile lui Mărieş pe această temă îndreptate împortiva mea – atacuri pe care se forţează să le justifice prin argumente artificiale, inventate?

REPORTER: – A practicat şi alte minciuni prin omisiune?

B.E.: – Un alt detaliu de care Mărieş omite să amintească este acela că pe vremea respectivă singurul loc din toată România unde a funcţionat o faculate de acest profil şi se obţinea calificarea de ziarist era cea de la Academia „Ştefan Gheorghiu”. (Fiind mutată acolo de la Universitea Bucureşti, facultatea de filologie. De altfel, din câte ştiu eu, cel puţin la sfârşitul anilor 1970 şi începutul anilor 1980 a existat intenţia – politica – de a transfera şi facultăţile de ştiinţe sociale – filozofie, psihologie, pedagogie – de la Universitatea Bucureşti la Academia „Ştefan Gheorghiu”.) Deci – deşi eu încă din clasa a X-a am vrut să devin ziarist – în altă parte pur şi simplu nu puteam să învăţ aşa ceva. Mi se pare logic că cineva care vrea să devină fizician nu vrea să înveţe la Institutul de biologie. Prin urmare, eu am întrebat la redacţia ziarului judeţean cum pot să devin ziarist. Mi s-a spus că dacă colaborez cu succes un timp mai îndelungat cu ei, plus devin şi membru de partid, redacţia poate să mă trimită la admitere pentru facultatea de specialitate. Asa s-a şi întâmplat. Până la urmă două ziare au vrut să mă trimită: în afară de ziarului judeţean de limbă maghiară şi săptămânalul central „Ifjumunkás”. Menţionez că, în momentul de faţă, practic, la numeroasele faculatăţi de ziaristică care funcţioneză în România se poate intra fără ca cineva in prealabil să lucreze ca colaborator extern sau intern la vreun ziar, fără chiar să publice vreun articol şi, practic, fără admitere propriu zisă. Rezultatul: majoritatea celor care termină această facultate nu sunt angajaţi ca ziarişti. Pe când majoritatea foştilor mei colegi de la Facultatea de Ziraistică au lucrat sau mai lucrează în presa scrisă, la radio sau la TV.

REPORTER: – Au mai fost folosite şi alte minciuni prin omisiune?

B.E.: – Un alt detaliu pe care Mărieş omite să-l amintească este acela că după 1989, absolvenţii Facultăţii de Ziaristică, spre deosebire de absolvenţii altor cursuri de la fosta Academie „Ştefan Gheorghiu”, n-au trebuit să dea examene de diferenţă pentru recunoaşterea diplomei, conform HOTĂRÂRII nr. 413 din 16 august 1993 privind completarea Hotărârii Guvernului nr. 55/19 ianuarie 1990, cu modificarile ulterioare, Textul actului publicat în M.Of. nr. 206/26 aug. 1993) (Concret: „ART. 2. – Absolvenţii Facultăţii de Ziaristică a fostei Academii de Studii Social -Politice „Ştefan Gheorghiu” sunt consideraţi absolvenţi de învăţământ superior în specialitatea Jurnalistică, specialitate unică, fără a fi supuşi atestării”. Iată o dovadă legislativă că studenţii de la Facultatea de Ziaristică şi restul cursanţilor din cadrul Academiei „Ştefan Gheorghiu” nu pot fi „băgaţi în aceeaşi oală”, asa cum se străduieşte să o facă Horia Mărieş, cu scopul compromiterii mele. Un alt detaliu pe care Mărieş omite să-l amintească este acela că, înainte de 1989, toţi angajaţii din presa judeţeană şi centrală cu alte specializări erau trimisi la cursurile post-universitare ale acestei facultăţi. Adică, practic toţi ziariştii au fost trimisi la Academia „Ştefan Gheorghiu”, inclusiv cei cu diplome obţinute la diferite universităţi, care trebuiau să termine acolo un curs postuniversitar cu durată de un an cu frecvenţă sau doi ani la fără frecvenţă. Întrebare: în cazul celor din urmă trebuie sau nu să se aplice nişte calomnii şi „mărieşisme”? Un alt detaliu pe care Mărieş omite să-l amintească este acela că am terminat şi Facultatea de Sociologie. (La Cluj, în cadrul Universitatii Babeş-Bolyai. 2003-2008, zece semestre, 5 ani.)

REPORTER: – Mai există şi alte minciuni prin omisiune folosite împotriva dumneavoastră?

B. E.: – Da, dar să lăsăm asta pentru data viitoare.
(Va urma)
A consemnat Szasz Lorand