Interviu cu colonelul (rtr) Ioan Grosu, preşedinte al Asociaţiei Rezervistului Militar Carei, care a condus Careiul în timpul Revoluţiei din Decembrie 1989
Reporter: Ce funcţie aţi ocupat în timpul Revoluţiei?
Ioan Grosu – Eram comandantul unităţii de grăniceri din Carei. Aceasta era funcţia pe care o aveam atunci. Eram căpitan şi aveam funcţie de colonel. Era în 22 decembrie 1989, la ora 12.00, când am deschis televizorul şi am văzut demonstraţia de la Bucureşti, cu domnul Iliescu în frunte, mesajul pentru ţară. Anticipez, înainte de 22 decembrie, am fost convocaţi toţi comandanţii de unităţi la Bucureşti pentru un instructaj la Ministerul Apărării Naţionale, de care aparţineam atunci. Instructajul trebuia să înceapă la ora 8.00, dar a început abia la ora 17.00. Instructajul a fost foarte scurt, începuseră problemele la Timişoara, prea multe lucruri nu am înţeles noi, probabil erau vorbite mai cifrat de către şefii noştri. Din 16 decembrie, am ajuns în unitate şi am rămas încazarmaţi. 22 decembrie ne-a prins încazarmaţi în unitate.
Reporter: – Cum s-au derulat evenimentele în Carei?
Ioan Grosu – Revin la momentul în care am văzut emisiunea la televizor, ne-am adunat factorii de comandă din acea vreme şi am întrebat: ce facem? Nu venise încă indicativul pentru luptă. După ce ne-am organizat, primul lucru pe care l-am făcut a fost să trimit pază pe circuitul apei de la Doba până la Carei pentru a nu exista suspiciuni privind consumul apei de către populaţie. În jurul orei 14.00, am primit ordinul de luptă şi acum deja ştiam ce aveam de făcut, am scos documentele şi ne-am apucat de lucru. Printre altele, înafară de armament, muniţie, militari în termen care erau atunci, a trebuit să facem paza obiectivelor din oraş, adică a tuturor intreprinderilor şi a tuturor instituţiilor din Carei. Am intrat în dispozitivul de luptă.
Reporter: – Când a avut loc prima demonstraţie a careienilor?
Ioan Grosu: – Când am terminat, se făcuse seara şi a început o demonstraţie la Monumentul Ostaşului Român din Carei, la care am participat cu privirea. De acolo, coloana de demonstranţi, formată din 50-60 de persoane, a ajuns în faţa Primăriei. Deja Primăria era păzită de către militari, deci nu s-a putut intra decât cei autorizaţi. A ieşit primăriţa Şter la balcon să vorbească cu cei de jos, au început huduielile, strigăte de protest, chiar şi o sticlă a fost aruncată, ştiu că a lovit pe cineva. Acesta a fost un incident în prima seară. O persoană a fost lovită puţin la obraz de un ciob de sticlă. Atunci am luat măsuri pentru siguranţa oamenilor de acolo. I-am rugat să intre în interior, respectiv am făcut şi paza casei unde locuia atunci primăriţa, care era şi preşedinta Consiliului de partid local. Asta a fost până în jurul orelor 21-22.00. Atunci, împreună cu colegul meu Statie, care era comandantul unităţii de grăniceri care se ocupa de paza frontierei, ne-am împărţit sarcinile: el să se ocupe de frontieră, eu de oraş. Ca primă măsură, m-am gândit că, pentru a linişti puţin populaţia, doream să nu se tragă în Carei un foc, să nu fie niciun incident de violenţă, rănire sau moarte, am trecut pe la fabrica de pâine şi am cerut directorului de acolo, domnul Damian, să scoată o cantitate mai mare de pâine pentru a mulţumi locuitorii.Domnul director mi-a spus că nu face pâine pentru că apa este otrăvită. Am luat o cană, am dat drumul la robinet, am băut apa, demonstrând astfel că nu este otrăvită. De acolo, am mers la abator, la domnul director Crişan, am cerut acelaşi lucru, astfel încât a doua zi dimineaţa magazinele să fie aprovizionate cu pâine, lapte şi carne. Toată noaptea cu aceste lucruri m-am ocupat.
Reporter: – Cum aţi ajuns să conduceţi oraşul Carei în acea perioadă tulbure?
Ioan Grosu: – În dimineaţa zilei de 23 decembrie, am convocat şefii de instituţii şi intreprinderi din oraşul Carei pentru a stabili măsurile necesare pe durata stării de necesitate. La ora 12.00, au răspuns prezent toţi şefii de instituţii şi intreprinderi şi i-am rugat să aleagă o persoană care să conducă oraşul pe durata acestei perioade critice. S-a ridicat cineva din sală, nu mai îmi aduc aminte cine, şi a spus că dacă tot m-am apucat de treabă să o duc până la capăt. S-a cerut să mai fie un contracandidat suspus şi el la vot. Fostul senator Szabo Karoly a spus că doreşte şi el să conducă oraşul. S-a supus la vot liber, a avut două sau trei voturi, restul au fost de partea mea. Având de acum şi acordul oraşului pentru a-l conduce în situaţia critică de atunci, am început activităţile, trecând pe la fiecare instituţie şi intreprindere pentru a vedea starea şi pulsul fiecăreia. La încheierea şedinţei, am cântat câteva colinzi, fiind în Ajun de Crăciun. A fost pentru prima dată după 1944 când s-au cântat colinzi în sala de şedinţe a vechii Primării.
Reporter: – Care a fost cel mai tensionat moment din perioada respectivă în Carei?
Ioan Grosu: – Pe data de 24 decembrie, în jurul orei 16.00, am primit o informaţie că Miliţia din Carei este atacată. Am trimis pe cineva să observe care este situaţia ca să pot interveni. Erau în jur de 400-500 de persoane în faţa Miliţiei. Comandantul unităţii, Mare Petre, luase măsura acolo de a înarma cadrele care erau în instituţie. Putea izbucni acolo în orice moment un scandal puternic. Probabil că am ajuns la timp. Am luat două plutoane de soldaţi, numai cu baioneta şi le-am spus că, dacă sunt probleme, să mă salveze. M-am băgat între demonstranţi, am început să le vorbesc, să-i calmez, am intrat la Miliţie, l-am rugat pe comandant să depună armamentul şi muniţia în rastele sau în camera de armament şi muniţie şi să lăsăm câte-o delegaţie formată din manifestanţi să vadă arestul. Vorbisem cu Mare din timp şi ştiam că fusese eliberată toată lumea aşa că nu au mai avut ce vedea. Au mai înjurat, au mai lovit scaunele, paturile câţiva mai recalcitranţi. A trebuit cam o oră până am reuşit să calmez spiritele.
Reporter: – Cu Securitatea nu a avut nimeni nimic?
Ioan Grosu: – În momentul în care am spus că am făcut paza tuturor instituţiilor, bineînţeles că am făcut şi paza Miliţiei. Una pentru că populaţia încerca să se răzbune asupra miliţienilor cu care au intrat în conflict , încălcând sau neîncălcând legea, sau asupra cadrelor de la Securitate, care erau în aceeaşi clădire. Nu s-a putut intra în sediu, aşa că nimeni nu a păţit nimic.
Reporter: – În Carei nu a cerut populaţie arme, ca şi în alte oraşe din ţară?
Ioan Grosu: – S-au cerut arme, dar având legătura bună cu Stoica, care era comandantul Gărzilor Patriotice, l-am contactat din timp şi i-am spus că nu trebuie să distribuie armament către membrii grăzilor patriotice. Prima dată a spus că distribuie armamentul fără muniţie, eu i-am spus că nici armament şi nici muniţie. Aveam suficienţi soldaţi, erau în jur de 1.500 de soldaţi locaţi aici în Carei, aşa că erau suficienţi, nu mai trebuiau gărzile patriotice să vină. Am evitat în acest fel nişte greşeli, deci nu voit, să se împuşte unul pe altul, aşa cum s-a întâmplat în alte garnizoane din ţară. Prin faptul că nu s-a dat armament la populaţie s-a evitat vărsarea de sânge. Militarii mei ştiau ce au de făcut, erau bine instruiţi, conştiincioşi şi erau conduşi de cadre cu coloană vertebrală. Pe tot timpul Revoluţiei, de fapt n-a fost revoluţie, pe tot acest timp de conflicte, în oraş nu s-a tras niciun foc de armă, nu s-a pierdut niciun cartuş, deşi s-a lucrat cu o cantitate mare de muniţie, s-a făcut rezerva care era necesară pentru toate categoriile de armament.
Reporter: – În Carei nu s-au vehiculat dezinformări, cum ar fi cea cu apa otrăvită de terorişti?
Ioan Grosu: – În seara de Crăciun, m-a invitat cineva să servesc o gustare. Bineînţeles că spuneam întotdeauna unde plecam şi unde ajung. Cei din conducerea unităţii trebuiau să ştie permanent unde mă aflu, ca să pot conduce şi oraşul şi unitatea. M-am dus la Pop Emilian, care era şeful Ocolului Silvic, iar soţia sa, doamna Lola, Dumnezeu să o ierte, era directoarea spitalului. Când am ajuns în casă, am primit telefon din oraş să nu consum apă pentru că este otrăvită. Am luat un pahar, am cerut apă de la robinet, l-am băut, am mai băut unul chiar dacă nu îmi era sete pentru a le demonstra gazdelor că apa nu are nimic. L-am rugat pe comandantul Miliţiei să scoată maşina circulaţiei, singurul mijloc de a comunica cu populaţia întrucât oraşul nu avea radio local pe atunci. Pe răspunderea lui Grosu, exact aşa am spus pe staţia de pe maşina circulaţiei, să consume apa că nu este otrăvită. Maşina se plimba prin oraş cu staţia pornită şi era propagat acest mesaj. Cu asta, am reuşit să liniştesc şi această problemă.
Reporter: – Alte incidente violente nu au mai fost în oraşul nostru?
Ioan Grosu: – A mai fost un incident, după Crăciun, dacă nu mă înşel, la fabrica de ulei, unde era director domnul Bulboceanu. Când am primit informaţia, l-am rugat pe şeful Miliţiei să mă însoţească, mie nu prea mi-a plăcut să port pistol la mine, chiar dacă sunt militar, l-am rugat să se înarmeze şi să vină împreună cu mine. În sala de şedinţe de la etaj era răzvrătire puternică, directorul era cu mânecile de la haine rupte şi vroiau să-l arunce pe geam de la etajul trei. Acolo a durat cam o oră până am liniştit spiritele, le-am spus de toate, chiar şi de avort. Un alt conflict, dar mai minor, a avut loc la fabrica de conserve, la doamna Oşan, dar am ajuns la timp şi acolo şi s-au liniştit lucrurile. Conflict a fost şi la Unio, dar directorul de atunci nu a vrut să recunoască şi, din acest motiv, odată la opt ore treceam pe acolo pentru ca tensiunile să nu izbucnească. La filatură, n-am reuşit în trei sau patru zile să iau legătura cu doamna directoare Roca, însă am vorbit cu inginerul şef. Toţi spuneau că trebuie schimbată, însă i-am îndemnat să aibă răbdare: „nu trebuie să ne grăbim, este timp, nu trebuie să ne impacientăm, eu de asta sunt să vă asigur că aveţi toate drepturile, iar după aceea o să vă alegeţi omul care vă poate conduce”. Aici vreau să fac o remarcă şi cred că toată lumea este de părerea mea. N-am avut probleme şi conflicte deloc la fabrica de mobilă, unde director era domnul primar Eugen Kovacs. L-am găsit acolo zi şi noapte, a fost între oameni şi oamenii nu s-au răzvrătit. Probabil era o conducere bună acolo. A fost linişte şi la fabrica de pâine, la abator, la fabrica de cânepă.
Reporter: – Au existat şi alte dezinformări legate de terorişti la nivelul Careiului?
Ioan Grosu: – Am mai primit între Crăciun şi Anul Nou o informare de asta falsă că pe poligon la Moftin sunt terorişti. Atunci era la modă psihoza cu teroriştii. Strict după părerea mea, teroriştii au fost numai cei care au făcut dezinformări, aceia au fost devăraţii terorişti. Am mers cu un transportor. Pe drum, cum transportoarele nu erau prea folosite, a spus şoferul că nu mai merge un motor. I-am spus că misiunea trebuie îndeplinită şi mergem doar cu un singur motor. Dar am reuşit să ajungem la poligon. Acolo, bineînţeles că nu era nimic. Era doar un cioban care cânta din fluier. L-am întrebat şi mi-a spus că nu a fost absolut nimeni pe acolo. Deci a fost o dezinformare, cum au fost atâtea altele în acele zile.
Reporter: – Şi cum veneau aceste dezinformări?
Ioan Grosu: – Acestea veneau telefonic. Am primit mai multe dezinformări de acest gen. De exemplu, am primit şi note să trag împotriva Miliţiei pentru că Miliţia este împotriva poporului. Am primit-o pe telefonul de serviciu, de la eşalonul superior. Probabil au primit telefonul şi l-au transmis mai departe. Norocul meu că am avut nişte colaboratori foarte buni, zilele aceleau au fost destul de grele, nu ştiu dacă am dormit trei-patru ore pe noapte sau din mers. Ceea ce mi-am dorit în momentul în care a început acţiunea s-a îndeplinit, deci în Carei nu s-a tras un foc. Trebuiau să fie 600 de morţi, aşa se preconiza la radio, asta era previziunea.
Reporter: – Până când aţi îndeplinit această funcţie de conducător de oraş?
Ioan Grosu – Întâmplător, am fost ales, de fapt nu chiar întâmplător, după cum am arătat anterior. Cred că până pe data de 1 februarie 1990, când am spus că este linişte, m-am retras, iar la conducerea oraşului a fost o regenţă domnească, aşa se numeşte când conduci prin reprezentanţi. Nişte ofiţeri cărora li s-au desfiinţat funcţiile (secretar de partid şi comandant gărzile patriotice) au condus mai departe oraşul, sub supravegherea mea. Eu m-am ocupat şi de unitate şi de oraş, ei erau acolo permanent pentru problemele care se iveau şi ţineau legătura cu mine, până a fost numit altcineva la conducerea Careiului. Nu mai ţin minte exact cine, Crişan dacă bine îmi amintesc.
Reporter: – Mi-aţi prezentat un afiş. Despre ce este vorba?
Ioan Grosu: – Este afişul pentru liniştirea populaţiei, care a fost publicat pe data de 23 sau 24 decembrie 1989. L-am redactat personal, împreună cu un profesor de limba română şi un profesor de limbă maghiară, pentru că eu nu cunosc maghiara. A fost tipărit la tipografia din Carei, într-un tiraj de 30-40 de exemplare. A fost afişat pe la magazinele din Carei ca să-l citească oamenii şi să se liniştească.
Reporter: – O concluzie, o impresie…
Ioan Grosu: – Impresia mea este, şi nu cred că o spun numai eu, că n-a fost niciun fel de Revoluţie, ci a fost o lovitură de stat. Şi am să dau un simplu exemplu. Domnul Iliescu a ieşit la televiziune la ora 12.00, iar în jurul orei 16.00, primea raportul la Ministerul Apărării Naţionale în grad de preşedinte. E părerea mea. Dacă vorbim despre Revoluţie, vorbim despre Timişoara. Acolo a început Revoluţia, dar cred că revolta a fost deturnată şi s-a transformat într-o lovitură de stat. În încheiere, mulţumesc colegilor din unitate, şefilor de instituţii şi intreprinderi pentru că m-au sprijinit să-mi îndeplinesc misiunea. Mulţumesc şi tânărului student de la Timişoara care în această perioadă mi-a fost şofer şi care nu a avut nici Crăciun şi nici Revelion alături de mine. Acest student este consulul Valentin Macec. Vă doresc tuturor careienilor sărbători fericite, aşa cum meritaţi!
A consemnat Szasz Lorand
