Astăzi, 29 septembrie, se împlinesc 18 ani de la moartea marelui violonist careian, ŞTEFAN RUHA ISTVAN (1931 – 2004), informează Biblioteca Municipală Carei.

La 17 august 1931, la Carei, hotarul de vest al României, într-o famile modestă de lăutari din tată-n fiu, se naşte Ştefan Ruha, Babi cum îl alintau apropiaţii.




Înainte de a învăţa slovele, sau poate s-a născut aşa, ia vioara în mână şi nu o va mai lăsa până la moarte. Sprinteneala minţii şi iuţeala degetelor pe corzi atrage atenţia profesoarei Orosz Rozalia, violonistă coborâtoare din şcoala budapestană a lui Jenő Hubay, care, la rândul său, studiase cu marele Joseph Joachim.
Dar lipsurile erau mari şi fiecare membru al familiei trebuia să contribuie din toate puterile sale la veniturile numeroasei familii, Babi era al doilea dintre cei şase copii ai seniorului Stefan Ruha. Aici trebuie să amintim că familia genialului violonist era o crenguţă din trunchiul marii familii a lăutarilor din Carei, iar cântatul reprezenta singura sursă de venit a acestora. Deci nu era un lucru neobişnuit ca, îndată ce puteau reproduce o melodie, cei mici să cânte, mai întâi alături de părinte, apoi singuri, pentru a contribui la întreţinerea familiei.
„Talentul tău este darul lui Dumnezeu către tine. Ceea ce faci tu cu el este darul tău către Dumnezeu” spune Leo Buscaglia. Pentru Ştefan Ruha Dumnezeu a hotărât să mai intervină o dată căci nu se putea pierde un asemenea talent. Primaş fiind la o crâşmă din Carei, îşi făcea ca de obicei programul din fiecare seară, când a intrat în local, din întâmplare, un mare dascăl de la Cluj. Se numea Francisc Balogh şi toată seara l-a scultat fermecat pe Babi. A fost declicul care i-a aşezat lui Ștefan Ruha destinul pe făgaşul bun. A plecat la Cluj şi a început să studieze frenetic, arzând etape, slujindu-se, uneori, în taină, de capacitatea de a învăţa „după ureche” a lăutarilor de acasă.
Prima ieşire la rampă a tânărului artist se petrece la Concursul Ceaikovski din Moscova (1858), unde a luat doar premiul trei, dar a rămas câştigătorul inimilor celor care l-au ascultat. Momentul este evocat sugestiv de Mugurel Scutăreanu în Tribuna de Cluj , nr. 175, p. 29, 32: „Gurile rele clevetesc cum că primii clasați nu prea puteau trece prin fața lui Pista, ba mai mult, că unul dintre ei ar fi fost fiul nelegitim al lui Oistrach. Dar conştiința nu poate fi adormită: Oistrach, deşi şi-o fi protejat atunci progenitura fără acte în regulă, nu l-a uitat niciodată pe Ruha şi când, peste ani a ajuns în România, primul drum l-a făcut la Cluj ca să se întâlnească cu modestul căruia îi acordase locul al treilea…”
Adevărata recunoaştere a imensului talent se va produce în acelaşi an, 1958, la prima ediţie a Festivalului Internaţional „George Enescu”, unde va lua locul întâi. Era ceva să fii recunoscut „profet” în ţara ta. În 1959 va urma un merituos loc doi la competiţia pariziană Jaques Thibaud – Marguerite Lang.
Odată cu înfiinţarea Filarmonicii din Cluj Napoca, Ruha va deveni concertmaestru, apoi solist. Va fi printre membrii fondatori ai Cvartetului Napoca şi ai Orchestrei de cameră a Filarmonicii.
Vioara sa a concertat pe cele mai mari scene ale lumii, iar Ştefan Ruha a însemnat definitiv Careiul pe harta muzicii clasice. Ea cântă din 29 septembrie 2004 îngerilor, iar noi avem datoria să o facem auzită în rândul contemporanilor noştri pentru ca praful uitării să nu-i acopere amintirea.
În link-ul următor aveți câteva minute de interpretare magistrală ale maestrului Ștefan Ruha păstrate pentru eternitate de youtube.