Careianul Robert Vereş, preşedintele asociaţiei Werdnig Hoffman, a avut parte azi de o experienţă de neuitat. Din scaunul cu rotile, în care este imobilizat de amiotrofia musculară spinal de care suferă, a ajuns pe pârtia de schi Icoana din Cavinic, unde a schiat pentru prima dată în viaţa sa.

Experienţa de pe pârtia de schi a careianului Robert Vereş, alias Bobby, este extrem de emoţionantă. Şi demontrează din plin că, atunci când vrei, totul devine posibil, cu condiţia să nu îţi abandonez visele.




„Astăzi mi s-a întâmplat un lucru extraordinar. Am experimentat un lucru pe care nu aș fi crezut vreodată că o să am șansa – să schiez. Dar azi am schiat! Asta datorită și lui Stancovici Ionut și echipa lui de la Caiac SMile.
Având amiotrofie musculară spinala, tot timpul știam unde e limita a ce a ce pot face, și eram conștient că unele lucruri în viață nu voi putea niciodată experimenta, așa și cu schiatul! Și deși la început mi-a cam fost frică să încerc acest lucru, dar la insistenţele lui Ionuț, dar și a prietenilor, mai ales ale lui Boghi, și desigur familia mea, care și acum mi-a fost alături și m-au dus cu mașina din Carei până în Cavnic.
Astfel că ajunși acolo, pe pârtia Icoana, am nimerit și o zi superbă însorită și simțeam tot mai tare că, da, îmi doresc să schiez. Da, la început m-a cuprins o frică mare, deoarece pe mine e mai greu de mutat din scaunul electric. Și când am văzut acele scaune adaptate așa micuțe mi se păreau fragile. În plus eu nu am forță deloc, astfel că a trebuit să fiu legat cu nici nu știu câte centuri, sincer, cred că arătăm ca Hannibal Lecter, asta îmi ziceam în gând să mă mai îmbărbătez nițel.
Pe urmă ajuns în acel scaun adaptat, trecând peste momentele când mama cu chiu cu vai a reușit să îmi aranjeze geaca, fiindcă vă dați seama de câte ori ma mut din scaunul electric, toate hainele pe mine alunecă în sus, și chiar dacă soarele strălucea foarte tare nu îmi lipsește o răceală, că doar nu ajunge să ai o boală rară gravă mai ai și pietre la rinichi, am pornit spre teleschi!
A fost o senzație greu de descris, cum încet încet urcam pe pârtie tot mai mari erau emoțiile. Un amalgam de emoții, frică, curiozitate, dorință, nerăbdare, ardoarea de a afla cum va fi? Iar în momentul când am început să alunec în jos, m-am speriat foarte tare, și mi-am zis că sigur vom cădea. Dar monitorul, un băiat super simpatic, m-a liniștit, și mi-a zis că tottul va fi bine. Ei și după ce mi-a trecut frica, am început să mă simt liber, să simt ce înseamnă cu adevărat de a schia!! Super senzație!!! Astfel că ajunși jos, i-am zis la monitor, să mai dăm o tură, dar de data asta cu viteză mult mai mare!! Și a doua oară a fost și mai fain!!
Din păcate, deși îmi doream să mai merg o tură, scolioza pe care o am, mi-a zis STOP, fiindcă spatele a început să mă doară foarte tare, și mă mai doare și acum. Dar a meritat din plin!! Și cu siguranță și alți prieteni cu dizabilitate ar vrea să încerce să schieze. Dar din păcate în România lipsa accesibilizarii pensiunilor și hotelurilor face ca persoanele cu dizabilități nu se pot caza, astfel că le este greu să vină să schieze din zone mai îndepărtate.
De asta vreau ca visul meu „Căsuța prieteniei” să devină realitate cât mai repede, pentru a avea un loc 100% adaptat nevoilor persoanelor cu dizabilități. Și împreună cu asociația mea, Asociația Werdnig Hoffman să putem derula activități fără a ne mai stresa la gânduri gen:”intru pe ușă?, intru la baie?, încap în cameră?, e ok rampa sau este rampă?”. Va fi un vis devenit realitate, și așteptat de multe persoane cu dizabilități.
Ajuns înapoi între prieteni, m-am întâlnit și cu Mirela Retegan și Gasca Zurli, și am povestit cu ea despre emoțiile avute și am făcut și o poză. A fost o onoare să mă văd cu ea, deoarece cu mulți ani n urmă ne-am mai întâlnit la zilele orașului Carei. Ca final, vreau să vă zic să nu abandonați niciodată visele!”.
Sursa: Pagina de Facebook a lui Robert Vereş