Interviu cu jurnalistul careian Boros Erno despre despre Revoluția din 1989

dsc_0532
Reporter: – Ați anticipat în 1989 căderea regimului comunist?
Boros Erno: – Trebuia să anticipez pentru că au fost anumite semne, însă nu mi-a venit să cred, deși, logic, trebuia să-mi dau seama că va cădea. De ce? În primul rând a fost interviul acordat de Tokes Laszlo către doi reporteri din Canada, difuzat la televiziunea maghiară. Culmea e că televiziunea canadiană a refuzat difuzarea acelui reportaj. Acolo Tokes a vorbit absolut deschis despre regimul Ceaușescu, despre toate necazurile noastre. Apoi, mai e un lucru de care s-a uitat sau cel puțin nu se vorbește. Tot în 1989, Gorbaciov a făcut o vizită în România. Când am aflat de această vizită, eram curios să văd ce se va întâmpla. S-a știut de la bun început că atât Ceaușescu cât și Gorbaciov vor vorbi la televiziune. Trebuie știut că atunci în România totul era cenzurat, atât la televiziune cât și la radio, respectiv în ziare. În emisiune n-a ajuns decât ceea ce era aprobat de Ceaușescu și regimul său. Însă Gorbaciov nu putea fi cenzurat, așa că discursul său a fost transmis în direct. Am fost foarte curios despre ceea ce se va întâmpla. Am urmărit celel două discursuri la prietenul meu Szikszai Laszlo, cel care a jucat fottbal la Recolta Carei. M-am distrat copios când a vorbit Gorbaciov, spunând că unii conducători fac cultul personalității și că fac familiarism, ceea ce se potrivea la fix cu situația din România. Ceaușescu era lângă Gorbaciov în acel moment. Probabil că din această cauză Ceaușescu s-a enervat și în discursul său a vorbit despre Tratatul Ribentrop-Molotov. Atunci, i-am spus bătrânului Szikszai că nu cred că Ceaușescu va mai rezista mult întrucât rușii nu îl vor ierta pentru asta. Laci bacsi mi-a spus de mai multe ori că eu am fost singurul care a ”prezis” căderea lui Ceaușescu, dar nici eu n-am crezut cu adevărat. În fiecare seară am ascultat emisiunile Europei Libere, fiind la curent cu evenimentele. În 16 sau 17 decembrie, cei de la Europa Liberă au transmis și o înregistrare cu răpăitul armelor din Timișoara, spunând că se trage în populație. Știam că în Timișoara se întâmplă ceva.
Reporter: – Ce ați făcut în data de 22 decembrie 1989?
Boros Erno: – În ziua respectivă m-am dus la Satu Mare, la redacția cotidianului Szatmari Hirlap, unde lucram. Mi s-a spus că înainte de masă va fi o ședință în cadrul căreia trebuia să condamnăm huliganii din Timișoara. Am decis că nu vreau să fac acest lucru, așa că, fără să spun nimănui nimic, m-am întors în Carei. Ajuns acasă, am aflat de la radio că Ceaușescu a fugit, după care am început să mă uit și la televizor. Atunci a apărut Mircea Dinescu, fost coleg de facultate, care a anunțat fuga dicatorului. L-am sunat imediat pe domnul Corneliu Balla, cu care eram prieten și care fusese deținut politic, fiind întemnițat timp de aproape șase ani. Doamna Balla mi-a spus că acesta plecase către Primăriei, acolo ”unde îi e locul acuma”. Am pornit și eu către Primărie, unde i-am întâlnit pe domnul Balla și pe Andras Imre, care ulterior a devenit deputat. Practic, Imre a fost inițiatorul celor ce au urmat, pentru că el era chemat săptămânal la Securitate și interogat. A intrat în atenția Securității pentru că era liderul trupei de teatru amator în limba maghiară și devenise automat suspect. La îndemnul lui Imre, vreo cinci inși am intrat în Primărie. Acolo am început să ne sfătuim ce să facem în continuare. Am aruncat tablourile și cărțile lui Ceaușescu, iar cei care stăteau în stradă au făcut foc cu ele. Toată lumea a vrut să vorbească de la balcon. La un moment dat a venit cineva la mine, spunându-mi că suntem fotografiați din stradă. I-am răspuns că nu mă interesează. A început un fel circ, în care toată lumea avea de comunicat ceva, dar nimeni nu asculta.

89des22nk1
Discursuri de la balconul Primăriei Carei în 22 decembrie 1989 (foto Torok Maria)

Reporter: – Cum ați făcut în continuare?
Boros Erno: – Imre a spus să mergem la Securitate, să facem rost de lista ”șoptitorilor” înainte ca securiștii să o facă dispărută. Domnul Balla a apreciat că e o idee bună, dar a adăugat că ar trebui să ducem cu noi și un ofițer de Armată, întrucât ”Armata e cu noi” era unul dintre sloganurile Revoluției. Domnul Balla l-a găsit pe domnul locotenent Stoica, care a venit cu noi la sediul Securității și Miliției. Ad-hoc, am fost numiți delegați ai revoluționarilor. Lângă sediu, am întâlnit un tânăr din Lucăceni, îmbrăcat în haine premilitare, pe care îl cunoșteam din vedere. Am stat de vorbă cu el și i-am spus că vrem să intrăm la Securitate. Mi-a răspuns că, după părerea sa, n-ar trebui să facem acest lucru, întrucât sediul e plin de securiști și milițieni înarmați până în dinți. Atunci, domnul Balla a venit cu ideea să-i chemăm la discuții pe șeful Miliției și pe șeful Securității. Au venit, iar Imre le-a cerut lista informatorilor. Șeful Securității, foarte amabil atunci, ne-a spus că poate face acest lucru numai dacă primește ordin din partea superiorilor săi. Am încercat să-l convingem, dar fără rezultat. Acolo s-au întâmplat un lucru hazliu. Am observat că Imre are în gât un aparat de fotografiat. A îndreptat aparatul către șeful Securității, spunându-i ”Haideți să vă fac o poză”, la care acesta și-a ridicat mâinile, acoperindu-și fața, spunând ”Nu, nu, nu”. Imre l-a întrebat ”De ce nu, pentru că și dumneavoastră mi-ați făcut mie destule poze?”. Ne-am dat seama că nu vom obține lista dorită și am mers din nou către Primărie, dar pe parcurs ne-am decis să mergem la unitatea de grăniceri pentru a cere arme. Atunci ni se părea logic și normal să fim înarmați, dar acum consider că era o prostie. Am sunat la poartă, a ieșit un ofițer tânăr, locotenent cred, căruia i-am spus că vrem arme ca să mergem înapoi la Securitate pentru a forța obținerea listei cu informatori. Ofițerul ne-a cerut să așteptăm până va discuta cu superiorii săi. Am tot așteptat acolo peste o oră, dar n-a mai apărut niciun ofițer. În schimb, au ieșit câțiva soldați neînarmați, care au fost trimiși să păzească diverse obiective din oraș, cum ar fi magazinul Victoria, în fața eventualilor spărgători. Ne-am dat seama că stăm degeaba acolo, așa că am mers din nou la Primărie. Acolo am început din nou să se sfătuim ce să facem în continuare. La un moment dat, Imre a venit cu ideea că de acum înainte ”Bucureștiul nu ne va mai dicta”, în ideea că regimul comunist s-a caracterizat printr-o contralizare totală, până și proiectele locale fiind întocmite la București de către niște oameni care habar nu aveau de specificul local. Așa s-a ajuns inclusiv în situația în care apa ar fi trebuit să curgă de jos în sus la Carei, potrivit unui astfel de proiect. Atunci domnul Balla s-a enervat, cerându-i socoteală lui Imre pentru cuvintele sale. Imre i-a spus că e vorba de desființarea centralismului, nicidecum de chestii revizioniste. Auzind despre ce este vorba și domnul Balla s-a liniștit. La un moment dat, în sală a apărut o femei care a lucrat la Propagandă în Carei și care a cerut să-l așteptăm pe responsabilul PCR pentru Cultură în Carei. Când a auzit, domnul Balla s-a enervat și a strigat la femeie: ”Ieși afară vacă ordinară. S-a terminat cu comuniștii și cu comunismul”. Femeia s-a conformat imediat, dispărând din Primăriei. Era o atmosferă destul de haotică. În timp ce ne sfătuiam în clădire, alții tot ieșeau să spună la balcon tot ce le trecea prin minte. În fața Primăriei erau din ce în ce mai puțini oameni. După miezul nopții, am plecat și noi acasă. Am deschis televizorul, urmărind ”Revoluția în direct”. Neștiind ce se întâmplă cu adevărat, am luat de bune cele văzute. La un moment dat, în timpul nopții, s-a întunecat ecranul, spunându-se că teroriștii au intrat în Televiziunea Română și se poartă lupte armate. S-au auzit și focuri de arme. Atunci i-am spus soției să o îmbrace pe fetița noastră pentru a trece peste graniță în Ungaria. M-am gândit că, dacă Ceaușescu recâștigă puterea, noi, cei care am fost la Securitatea Carei, vom fi primii care vor fi luați la rost. Ne-am și îmbrăcat, fiind gata de plecare, când la televiziune s-a anunțat că teroriștii au fost învinși, iar transmisiunea a fost reluată în condiții normale. Atunci, am decis să nu mai plecăm. În ziua următoare am vorbit cu domnul Balla, care mi-a spus că și el a procedat exact la fel.

 

1989dec22-3
Grup de careieni în zona monumentului, în 22 decembrie 1989 (foto Torok Maria)

Reporter: – Nu ați încercat să vă impuneți în noile structuri de conducere din Carei?
Boros Erno: – Niciunul dintre noi trei, adică eu, domnul Balla și Imre, nu a făcut parte din FSN Carei, care s-a constituit ulterior. Nici nu ne-a trecut prin cap așa ceva. Mi-am continuat activitatea de jurnalist la nou-înființatul cotidian liber de limbă maghiară din județul Satu Mare. Până în 26 decembrie 1989, când Ceaușescu a fost împușcat, nu am văzut prea mulți careieni dornici să se implice în activitățile revoluționare. În schimb, după împușcarea dictatorului au apărut o mulțime de eroi după război, pe care nu îi văzusem în perioada 22-26 decembrie. În data de 22 decembrie 1989, mai țin minte că a mai fost o grupare, ai cărei membri au venit și ei la Primăriei de la monument. Din câte rețin, liderul lor era Valentin Macec, student la vremea respectivă.
A consemnat Szasz Lorand